“Cum adică să semnez contract de adopție? Asta-i bună, să vină omul ăla la mine în casă? Să-i dau copie după buletin? Să mă întrebe dacă e casă mea sau stau în chirie? Zici că adopt un copil! Păi d-asta nu vrea lumea să adopte, că puneți condiții absurde. Ar trebui să spuneți mersi că vrea cineva să va ia pisica!”
Astea sunt câteva dintre lucrurile pe care le auzim când promovăm pisici spre adopție. Dar oare cum e situația de fapt? Chiar vrem să știm unde stă adoptatorul că să-i furăm televizorul mai încolo? Sau reglementăm vizite periodice prin contractul de adopție în caz că vrem cândva să bem o cafea și nu avem cu cine?
Postarea asta va include perspectiva pe care o avem noi când dăm pisici spre adopție și perspectiva Roxanei Boroi, care a adoptat un pui de pisica prin intermediul nostru. Patru ani mai târziu, Roxana încă îmi trimite poze cu Dopey (acum Kodo) și o filmează râzând când îi mai demontează câte ceva prin casă. În viziunea mea, Roxana și soțul ei au fost adoptatorii ideali. Dar oare cum a perceput ea adopția? Am venit peste ei să verific pisica? M-a prins uitându-mă noaptea printre jaluzele? O agasez cu sute de mesaje pe zi?
Să începem cu procesul de adopție din viziunea noastră.
Ca regulă generală, noi dăm pisici spre adopție doar cu contract de adopție + copie după buletin și doar la apartament, din cauza pericolelor pe care le presupune viața pe afară (mașini, câini, otravă, oameni răi etc). Adopția presupune o discuție telefonică, aproape tip interviu și o vizită acasă la adoptator. O să încercăm să traducem mai jos câteva dintre întrebările pe care le punem în mod uzual:
Ai mai avut animale? Ce s-a întâmplat cu ele? = Știi ce presupune creșterea unei pisici? O să o dai afară dacă îți rupe perdeaua sau dacă își ascute ghearele pe canapea? A murit vreun animal din neglijența ta?
Ce părere ai despre sterilizare? = Dacă pisica nu e sterilizată, plănuiești să scoți bani de pe urmă puilor ei, chiar cu prețul sănătății ei? Îți asumi faptul că aduci pe lume alte pisici, chit că ele mor cu sutele pe străzi?
Apartamentul e al tău sau stai în chirie? = Ce șanse există să dai pisica afară pentru că nu e proprietarul de acord cu ea?
Întrebări legate de planuri de viitor = Plănuiești să renunți la pisica pentru că vei avea un copil? Vrei să pleci din țară și să lași pisica pe stradă? Ai luat în calcul că pisica poate trăi până la 15-20 ani? O vezi încă alături de ține în tot timpul asta?
La ce etaj stai/ ai plase la geamuri? = Știi că e posibil că pisica să se piardă, să se rănească sau să moară dacă va cădea de la etaj? Ți-ai luat vreo măsură de precauție aici?
Tonul și răspunsurile potențialului adoptator denotă ce viziune are el asupra animalului, dacă îl vede că pe un membru al familiei sau ca pe un moft. Contractul de adopție funcționează ca o precauție adițională, în caz că e nevoie să recuperăm animalul dat în adopție. Prin home check (vizită la domiciliul potențialului adoptator) nu urmărim să numărăm sacourile Gucci din dulap, ci verificăm condițiile în care va locui animalul.
Procesul acesta de adopție este la fel peste tot prin străînătate. Ba mai mult, acolo, asociațiile cer și bani că să își acopere costurile cu deparazitări, vaccinuri și tratamente. Lucru de altfel perfect normal.
Deci cum i s-a părut Roxanei acest proces? Și cum i-a schimbat ei Kodo viața în anii petrecuti împreună?
“În luna iunie 2018 a început povestea noastră împreună cu una dintre cele mai adorabile pisicute, Kodo (sau Kodolina cum ii spunem noi mereu). Aveam deja un motan care dadea semne de plictiseala si ajunsese să ne atace in joacă pentru a ne provoca sa ne jucam cu el, asa ca am decis ca ii trebuie un partener de joacă, ocazie prin care puteam sa mai salvăm un sufletel. Robert a inceput sa caute pe grupuri de adopție și imi trimitea frecvent poze cu pisicute (eu le-aș fi luat pe toate). Momentul în care am văzut poza micutei Dopey (nume provizoriu inainte de adoptie) promovata de catre Monica pentru adopție, ne-a fost clar ca ea este a noastra.
Dialogul initial a fost purtat de catre Robert cu Monica, i-a povestit că avem deja un motan crescut de la vârsta de două săptămâni, ca va fi castrat în următoarea săptămână, ca evident pisicuța fi sterilizata pentru binele ei si ca desi locuiam într-o garsonieră închiriată urma sa ne mutam într-un apartament mai spațios. Ideea contractului de adoptie ni s-a parut mai mult decat logica, normală și necesară, mai ales că ne doream pisicuta pentru tot restul vietii ei, deci de ce ne-ar fi supărat sa semănăm o hartie in care ne asumăm responsabilitatea creșterii ei.
Cand mi s-a confirmat că pisicuța va fi adusa la noi acasa am fugit de la birou direct la cumpărături pentru o noua litiera, mancarica și jucarioare, fiind super entuziasmată. A ajuns Monica impreuna cu mogaldeata speriată. Aveam emoții însă ne-a vorbit călduros si prietenos, ne-a rugat daca putem semna hartiuta în care promiteam sa o ingrijim pe micuța si ne-a spus s-o anunțăm in cazul in care totuși nu vom mai putea sa o ținem (ceea ce era exclus oricum, nu concepeam sa ne jucam cu un sufletel).
Monica a stat destul de puțin cu noi timp in care Kodo a inceput sa ne sasaie pe toti si s-a ascuns după raftul cu pantofi. Nu s-a plimbat prin casa sa verifice toate colțurile, a stat în același loc timp in care noi incercam sa imblanzim „bestia”. La plecare ne-a rugat daca ne face plăcere cumva, sa-i mai trimitem poze cu pisicuta. În aceeași seară motanelul și noua surioara s-au împrietenit și au inceput sa se joace. Timp de doua săptămâni i-am introdus treptat, când nu eram acasa ii țineam separat din precauție.
Kodolina s-a adaptat atât de bine încât demontează mobila, își ascute gherutele in canapea, scaune, salteaua de la pat si cam in tot ce gaseste. Dar e o pisicuță deșteaptă și deosebita pe care o iubim enorm si pe care n-o putem certa, asa ca ramane doar sa ne amuzam de micile prostioare. Asa cum spun eu mereu, un suflet fericit de animalut conteaza mai mult decat orice mobila din casa, pentru ca mobila se schimbă însă animalutul este doar unul și are un singur suflet. Pe parcursul acestui an și jumatate eu am fost cea care i-a scris Monicai despre nazbatiile facute de Kodo, i-am trimis poze cu evolutia ei, poze impreuna cu fratiorul mai mare și de curând cu o surioara micuta salvata de la moarte de pe camp.
Monica nu a cerut sa vina in vizita vreodată, pentru ca am „agasat-o” eu cu mesaje, poze și filmări, însă o asteptam cu drag. Eu i-am transmis constant poze și povestiri pentru ca stiu cat de mult se bucură sa stie ca a pus bazele salvării acestui sufletel care are acum un loc cald, mancare și nu mai sta pe străzi pe sub mașini.
Concluzia e ca atunci când decizi sa adopți din suflet, doar salvarea animalutului mai conteaza, este important sa se stabileasca o legatura frumoasa de prietenie impreuna cu persoana care da un animalut spre adopție și sa evităm sa devenim frustrați din motive banale cum ar fi sa semnezi un contract de adoptie sau sa permiti persoanei care da animalul in adoptie sa vina la tine acasa in momentul adopției.”